Porunca a şasea spune simplu şi clar: „Să nu ucizi!” (Exodul 20:13). Atunci când moartea este în legătură cu Dumnezeu, când o porunceşte, o aduce sau o permite, oare nu reprezintă o încălcare a Legii pe care tot Dumnezeu a dat-o?
Ce spune Biblia despre acest subiect?
Mai întâi de toate, moartea a intrat în lume în urma păcatului omului şi, după cum citim în Romani 6:23, este „plata păcatului”, de care au parte toţi oamenii, „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Expresia ebraică pentru ucidere din Exodul 20:13, ratsach, descrie crima cu premeditare, cea mai condamnabilă infracţiune umană. În Vechiul Testament, verbul este folosit în cazurile în care o persoană în mod intenţionat loveşte o altă persoană cu un instrument din fier, piatră sau lemn, cauzând moartea individului (Numeri 35:16-18).
În aceste cazuri, întotdeauna avem de-a face cu o motivaţie rea, ca vrăjmăşia sau gratificarea egoistă (1 Regi 21:2,3,19). Când o astfel de faptă are loc, este crimă. Isus a reafirmat explicit porunca şi a legat crima de originea ei – mânia omenească şi lipsa dragostei – în Matei 5:21,22. Interdicţia „să nu ucizi!” este fundamentată pe doctrina creaţiei şi a răscumpărării: viaţa este respectată pentru că Dumnezeu l-a creat şi l-a răscumpărat pe om.
Acelaşi verb ebraic ratsach poate desemna şi uciderea accidentală, neintenţionată a unei fiinţe umane. Diferenţa fundamentală între o crimă vinovată şi una accidentală se află la nivelul motivaţiei şi la prezenţa sau absenţa premeditării. Dacă cineva ucidea neintenţionat alt om, îşi putea găsi refugiul într-o cetate de scăpare (vezi Numeri 35:22,23).
Aceste prevederi aveau menirea de a ţine sub control tendinţa şi practica răzbunării. Tot aşa, când cineva era în situaţia de autoapărare şi provoca moartea agresorului, nu era considerat drept ucigaş (Exodul 22:2). Autoapărarea nu include în mod obligatoriu uciderea agresorului iniţial.
Aşadar, porunca a şasea se referă la uciderile ilegale, adică la cele intenţionate. Niciodată nu este folosit verbul ratsach pentru pedeapsa capitală sau pentru uciderile din război. Pentru aceste situaţii, întâlnim alte verbe: mot – a da la moarte, a pedepsi cu moartea (Leviticul 20:10; Numeri 35:31) şi harag – a ucide, a măcelări (2 Samuel 10:18). Porunca a şasea nu trebuie folosită într-un sens strict, îngust şi exclusiv în ceea ce priveşte pierderea vieţii.
Prin urmare, Biblia prezintă situaţii în care pierderea vieţii unui om nu este incriminată de porunca „să nu ucizi”. Printre acestea se numără uciderile involuntare, cele survenite ca autoapărare, în cazul războiului (care putea fi război de apărare sau instrumentul pedepsei lui Dumnezeu), îndeplinirea pedepsei capitale pentru cel vinovat de nelegiuiri grave, care, dacă rămâneau nesancţionate, puneau în pericol existenţa vieţii în general.
Ca o comparaţie, când maşina poliţiei este în misiune şi nu respectă regulile de circulaţie, nu încalcă spiritul legii circulaţiei, ci face acest lucru tocmai pentru a menţine ordinea şi a susţine legislaţia în vigoare. Astfel de lucruri se întâmplă mereu în viaţa noastră şi le înţelegem ca atare. Tot aşa, şi aceste acţiuni de limitare, de pedepsire sau eliminare a răului, sunt prezentate în Sfânta Scriptură nu ca fiind în antiteză cu spiritul poruncii, ci în armonie cu Legea divină, chiar determinate de ea.
Dar ce reprezintă pedeapsa capitală, uciderile din război sau distrugerea păcătoşilor la judecata finală? La aceste întrebări, vom răspunde într-un articol viitor.
În Scriptură, dragostea este viaţă de calitate, în toate expresiile şi ramificaţiile ei. Dumnezeu este drept şi bun: ne spune ce să facem ca să trăim şi ce să evităm ca să nu fim nimiciţi. Alegerea implicaţiilor este însă responsabilitatea omului!
