În Ezechiel 20:25 citim: „Ba încă le-am dat şi legi care nu erau bune şi porunci prin care nu puteau să trăiască.”
Nicăieri în Vechiul Testament nu este descrisă vreo poruncă sau vreo lege divină ca nefiind bună. Chiar în Ezechiel 20 citim ideea standard din Biblie: „Le-am dat legile Mele şi le-am făcut cunoscute poruncile Mele pe care trebuie să le împlinească omul ca să trăiască prin ele” (Ezechiel 20:11 vezi și v. 13 şi 21). Pot fi armonizate aceste contradicţii?
Faptul că acest verset nu este niciodată citat în Noul Testament, că Vechiul Testament a fost dat de Însuşi Dumnezeu şi, mai ales, înţelesul pe care contextul acestui verset ni-l impune fac imposibilă vreo legătură între acest verset și textele care vorbesc de anularea legii, oricare ar fi ea.
Contradicţia desluşită
Ezechiel 20 arată minunile lui Dumnezeu de la Exod și permanentul spirit de rebeliune manifestat de poporul lui Dumnezeu, atras mereu spre idolatrie. La ce se referă Ezechiel în versetul 25? Soluţia este oferită de versetul următor: „I-am spurcat prin darurile lor de mâncare, când treceau prin foc pe toţi întâii lor născuţi; am vrut să-i pedepsesc astfel şi să le arăt că Eu sunt Domnul” (Ezechiel 20:26). Dacă amintim şi versetul 18, imaginea devine tot mai clară. Dumnezeu spune că israeliţii sunt tentaţi să împlinească legile omeneşti, păgâne, ale înaintaşilor lor, care nu duceau la viaţă, făcând astfel ceva opus principiilor şi legilor divine prin care urmau să trăiască. Cu siguranţă, acest obicei menţionat şi în versetul 31, jertfirea copiilor, era o lege rea, care nu venea de la Domnul. Contextul ne spune ce se înţelege printr-o lege care nu era bună.
De ce Dumnezeu ar spune că El a dat porunci şi legi care nu erau bune? Principiul de aici este următorul: Dacă israeliţii erau hotărâţi să urmeze legi rele, Dumnezeu i-a dat pradă acelor legi, lăsându-i să-şi urmeze drumul rătăcirii lor. De fapt, nu Dumnezeu i-a dat, ci ei singuri s-au dat acestor legi. Dumnezeu doar le-a dat libertatea să aleagă ceea ce-şi doreau.
Formele imorale de idolatrie sunt descrise de Ezechiel cu o ironie acidă, ca legi şi judecăţi de alt fel, care duc la moarte. Păcatul devine pedeapsa păcatului şi de aceea este din cale afară de amăgitor. Acest principiu îl prezintă şi apostolul Pavel în Romani 1:24. După ce descrie drumul tot mai murdar al păcatului, el vorbeşte de răspunsul lui Dumnezeu în faţa rebeliunii deschise şi continue a păcătosului: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor.” Dumnezeu îi lasă pe aceştia să suporte consecinţele pe care le aduce păcatul: durerea, ruşinea, insensibilitate pentru valoarea vieţii, mizeria morală, fizică şi spirituală, boala, disperarea şi, ce este mai crunt, lipsa speranţei, a sensului vieţii, deoarece finalul acestui drum de rebeliune este condamnarea inevitabilă a lui Dumnezeu.
De observat şi sarcasmul divin din versetul 39: „Acum, casa lui Israel, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Duceţi-vă şi slujiţi fiecare la idolii voştri! După aceea, Mă veţi asculta negreşit şi nu veţi mai pângări Numele Meu cel sfânt cu darurile voastre de mâncare şi cu idolii voştri!»” La fel ca fiul risipitor, oamenii obosiți și scârbiți de roadele drumului rău se întorc în cele din urmă la ceea ce Dumnezeu le-a spus de la început că trebuie să facă, pentru a gusta fericirea, pacea, speranţa şi veşnicia.
În concluzie
Cine citeşte Biblia vede că Dumnezeu doreşte să ne ferească de durerile inutile, provocate de alegeri greșite. El ne îndeamnă acum să-L iubim, să ne încredem în El, să nu experimentăm consecinţele greșelilor în viaţa noastră, aşa cum au făcut israeliţii, învăţând pe pielea lor. Noi putem învăţa din greşelile altora, dar mai ales din iubirea lui Dumnezeu
