În Ioan 20:22,23, citim: „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.»”
Pasajul acesta a fost mereu subiect de controversă între creştinismul istoric – ortodox şi catolic – şi protestantism. Prin acest verset, a împuternicit Isus biserica, prin reprezentanţii ei, să ierte păcatele?
Despre iertare
Iertarea păcatului este un act al harului divin, îndreptat către fiinţele păcătoase, şi este posibil doar prin jertfa mântuitoare a lui Hristos. Aceasta este temelia iertării: „Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2:7). Doar Dumnezeu poate să ierte păcatele oamenilor şi nimeni altcineva. Iar noi suntem îndemnați să avem aceeași dispoziţie iertătoare. Isus ne învaţă să „iertăm greşiţilor noştri”, după cum aşteptăm ca Dumnezeu „să ne ierte greşelile noastre” (Matei 6:12). Dacă cineva îmi greşeşte, am privilegiul şi porunca de a trăi această experienţă cerească (vezi Luca 17:4). Însă iertarea pentru ofensa personală adusă nu îi asigură celui greşit ştergerea păcatului din cărţile cereşti sau mântuirea; aceasta se întâmplă doar prin sângele lui Hristos. Iertarea pe care o acordăm noi asigură doar posibilitatea refacerii relaţiei între părţile implicate. Omul poate ierta doar pe cel care i-a greșit lui direct, și atât!
Contrazice Ioan principiul biblic exprimat mai sus?
În Ioan 20, Isus Se adresează ucenicilor şi prin ei vorbeşte şi instruieşte întreaga biserică. Contextul pasajului ne spune că, după înviere, Isus S-a arătat ucenicilor şi le-a dat următoarea poruncă, încorporând misiunea lor în propria Sa misiune: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20:21). Apoi le-a dat Duhul Sfânt, prin care trebuiau să facă următoarele: „Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan 20:23).
Dacă la principiile biblice de mai sus adăugăm relatarea lui Luca despre acelaşi eveniment ca cel din Ioan 20:23, înţelegem foarte bine mesajul textului. În Luca citim: „Să se propovăduiască tuturor neamurilor pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim” (Luca 24:47). Astfel, înţelegem că Isus nu a dat putere bisericii Sale să ierte păcatele oamenilor în general, ci să proclame lumii adevărul despre iertarea lui Dumnezeu, prin crucea lui Hristos. La Cincizecime, Petru a vestit Evanghelia iertării păcatelor (Faptele apostolilor 2:38). Dacă apostolii nu predicau Evanghelia iertării, oamenii nu găseau iertarea, neştiind cum să o obţină, şi astfel păcatele lor erau păstrate. Biserica are o serioasă responsabilitate de a proclama iertarea şi a-i integra în frăţia celor credincioşi pe cei care răspund la chemarea Evangheliei; în acelaşi timp, biserica trebuie să le prezinte consecinţele lipsei pocăinţei.
Numai atunci când ne mărturisim păcatele găsim iertarea lui Dumnezeu, prin Hristos: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Aşadar, Isus nu a împuternicit biserica să ierte păcatele, ci să vestească lumii mesajul iertării lui Dumnezeu.
Concluzie
Nu găsim nicăieri în Biblie ceva care să sugereze faptul că Isus a instituit practica ecleziastică a confesiunii, sau a spovedaniei, ori absolvirea de păcate printr-un preot sau alt oficial al vreunei biserici. Acestea sunt practici mult mai târzii în istoria bisericii postapostolice şi nu pot fi citite în acest text sau în texte asemănătoare. Din jertfa Domnului Hristos, înţelegem datoria noastră de a-i ierta pe cei care ne greşesc şi de a încerca refacerea relaţiei cu ei, în spirit creştin. În acelaşi timp, doar Dumnezeu îi poate acorda omului iertarea mântuitoare.
