„Când am ajuns în cameră am decis să mă rog, chiar dacă eu credeam că probabil îmi pierdusem dreptul.” – experiență pacientă la Podiș

Mi-am petrecut ultimele trei săptămâni într-un loc în care inițial nu voiam să ajung, din mai multe motive, printre care se număra încăpățânarea acută și mândria prostească de adolescent.

Știam că aveam o problemă foarte serioasă, însă ba negam acest lucru, ba îmi spuneam, mai mult pentru propria-mi asi-gurare, că pot face totul de una singură. Să fiu sinceră, nu mă simțisem niciodată confortabil în pielea mea; de fiecare dată găseam ceva care să îmi displacă, iar în scurt timp, aceste mici lucruri s-au transformat într-o ură de sine destul de puternică. Această ură a dus la întrebări de genul „Oare de ce sunt eu pe acest pământ?” sau „Ce rol am? Și așa nu sunt bună de nimic.”

La aceste întrebări, tot eu îmi găseam răspunsul: „Nu ai niciun rol, ești un nimeni.” Aceste lucruri se întâmplau chiar și când făceam parte din biserică unde auzeam mereu despre iubirea lui Dumnezeu și despre tot ce Isus făcuse pentru noi. Auzisem aceste lucruri de multe ori, însă parcă la mine în cap nu se întâmpla nimic, nu se producea nicio schimbare. Eram pierdută în biserică și de asta îmi era foarte rușine.

Nu știam că așa ceva era posibil. Am tăcut și nu am prea spus nimănui ce simțeam cu adevărat. La un moment dat, mă resemnasem cu ideea că eu nu mai puteam fi iertată, nu mai puteam fi salvată, și că în niciun caz nu mai aveam dreptul să cer ajutor prin rugăciune; pierdusem toate șansele care mi se oferiseră.
Cu acest gând, am mers înainte, cu un gol imens în suflet. Într-un final, după multă discuție, am ajuns și la Centrul de Sănătate de la Podiș și pentru că fusesem mai mult împinsă de la spate să merg acolo, am zis că măcar să slăbesc și eu în cele 11 zile și să mai învăț câte ceva despre alimentația sănătoasă.

Când am ajuns acolo, am fost întâmpinată de zâmbetul cald al Alexandrei. Cred că pe fața mea se citea o atitudine mai negativă, așa că i-am cam speriat pe toți în primele câteva zile. Când am văzut că terapeuții se roagă pentru pacienții lor, m-am simțit un pic ne la locul meu, pentru că eu nu mă mai rugasem de mult. Însă în scurt timp am simțit cât de sinceră și personală era rugăciunea pe care terapeuta mea, Lena, o făcea.

Acest lucru, pe lângă veselia permanentă a oamenilor ce lucrează acolo, m-au făcut curioasă și mi-au ridicat o mulțime de întrebări. La concertul de vineri seara am găsit răspunsul la toate acele întrebări: ei cunoșteau iubirea Lui Dumnezeu. Pe toată perioada concertului, am simțit ceva ce nu prea pot explica, însă cu ultimul cântec, cântat de Andrei, am știut că o schimbare se produsese.

După atâta timp, am înțeles iubirea lui Isus și am știut că nu puteam să mai stau nepăsătoare. Era ca și cum auzeam pentru prima oară toate acele lucruri spuse în cântec. În seara aceea, am stat retrasă cu gândurile mele și eram amuțită în mare parte. Când am ajuns în cameră am decis să mă rog, chiar dacă eu credeam că probabil îmi pierdusem dreptul. M-am rugat plângând timp îndelungat, rugându-L pe Dumnezeu să mă ierte pentru că fusesem nepăsătoare și pentru că ÎI dezamăgisem, să îmi mai dea o șansă, să îmi asculte rugăciunea și să îmi dea un semn că mai exista o șansă și pentru mine și că mă ascultă.

Când am terminat, am luat Biblia pentru prima oară în sejurul acela și am deschis acolo unde era pusă o bucățică de foaie de hârtie. S-a deschis la Psalmul 25, iar eu aveam de gând să citesc Psalmul 23. Am decis să citesc mai întâi Psalmul 25. Când am ajuns la al patrulea verset, nu îmi venea să cred, parcă nu era adevărat ce se întâmpla. Am continuat să citesc și am exclamat: „Așa ceva nu se poate, nu îmi vine să cred!” Versetele spuneau „Arată-mi Doamne căile Tale și învață-mă cărările Tale. Povățuiește-mă în adevărul Tău, și învață-mă, căci Tu ești Domnul mântuirii mele, Tu ești totdeauna nădejdea mea! Nu-Ți aduce aminte de greșelile din tinerețea mea, nici de fărădelegile mele, ci adu-Ți aminte de mine, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta Doamne! Domnul este bun și drept, de aceea arată El păcătoșilor calea.”

Dumnezeu îmi ascultase rugăciunea, și mai mult, îmi dăduse și un semn că îmi auzise rugăciunea! Cuvintele din Psalmul 25 se asemănau fantastic cu cele din rugăciunea mea. În acel moment am știut că în acea seară se produsese cea mai mare schimbare din viața mea. ÎI acceptasem pe Isus în inima mea și acel gol din suflet era acum plin de iubirea mea fața de Isus și de iubirea Lui față de mine! Sunt atât de recunoscătoare că Dumnezeu nu a renunțat la mine și că nu m-a lăsat pierdută. El mi-a condus pașii până când în sfârșit mi-am dat seama de planul Său.

El mi-a sărit în ajutor înainte ca eu să Îi cer. Dumnezeu a lucrat atât de frumos prin toți oamenii minunați de la Podiș și sunt atât de fericită că de la fiecare am învățat că viața alături de Isus este o viață minunată, că entuziasmul de a-L cunoaște pe Dumnezeu crește în fiecare zi și că tot ce facem pe acest pământ este pentru slava și gloria Lui!

Am continuat în acest fel și sejurul al doilea și am studiat Cuvântul lui Dumnezeu cu dorința de a-L înțelege. Pot spune cu foarte mare drag că prin tot ceea ce se face la Podiș viețile oamenilor sunt de multe ori schimbate, iar în acest loc, ei, așa cum am făcut și eu, Îl pot regăsi pe Dumnezeu.

Terapia fizică, fără cea de suflet, nu ar fi avut același efect pentru mine și îmi doresc ca toți cei care merg acolo să afle acest lucru. Toți din familia Podișului au un loc foarte special în inima mea și deja îi consider ca și familia mea (sper că nu-s prea îndrăzneață).

Doar 2 zile au trecut și îmi este deja dor de toți, însă sper că ne vom revedea curând, și dacă nu aici, pe pământ, sper din toată inima să ne întâlnim în cer! Îmi doresc ca în timpul pe care îl am să pot spune la cât mai mulți despre această experiență minunată și să îi asigur că Dumnezeu nu renunță la nimeni, ci El ne iubește pe toți și ne așteaptă cu brațele deschise.

Îmi doresc ca fiecare suflet pierdut să ÎI regăsească pe Dumnezeu și să Îi descopere iubirea. Acum când îmi pun întrebarea: „Ce rol am eu, de ce am fost pusă pe acest pământ?”, răspunsul îl găsesc în Cuvânt și știu că sunt un copil al lui Dumnezeu, că Domnul Isus m-a iubit atât de mult încât a decis să moară ca eu să pot trăi.

Vizitează site-ul Centrului de Sănătate Podiș

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *