„Să nu ucizi!” şi acţiunile divine

Moartea este consecinţa păcatului (Romani 6:23). Pedeapsa capitală pe care Dumnezeu a legiferat-o în Biblie, pierderea vieţilor omeneşti în cadrul războiului sau uciderea accidentală nu intrau sub incidenţa poruncii a şasea şi nu erau considerate crime. Pentru ocrotirea binelui social, pentru eliminarea celui care ameninţă viaţa, uneori pedeapsa capitală era soluţia care funcţiona în lumea păcatului, tocmai pentru a menţine în vigoare spiritul Legii divine, care protejează viaţa.

Moartea este „vrăjmaşul” care, în cele din urmă, va fi nimicit de Hristos (1 Corinteni 15:26; Ioan 11:25). Relaţia dintre moarte şi Dumnezeu, care o porunceşte, o aduce sau o permite, generează discuţii. Biblia răspunde la această întrebare şi ne oferă câţiva piloni pe care să ne construim opinia, centraţi în jurul planului de mântuire.

Mântuitorul este reprezentantul omenirii, S-a identificat şi a preînchipuit soarta oamenilor. Ce I s-a întâmplat Lui li se va întâmpla şi păcătoşilor, cu unele diferenţe.

1. Isus a plătit plata păcatului

Singurul care a experimentat moartea a doua, ca plată pentru păcat, a fost Isus Hristos. Este imposibil de negat faptul că Dumnezeu Tatăl a fost implicat direct în moartea lui Isus. Biblia atribuie moartea lui Isus Tatălui, Fiului Însuşi şi autorităţilor romane şi iudaice. Faptul că Tatăl L-ar fi putut scăpa de la moarte pe Fiul, dar nu a făcut-o, înseamnă că moartea lui Isus era la dispoziția Tatălui (Ioan 12:27,28). Tatăl nu L-a cruţat pe Fiul (Romani 8:32), ci L-a dat la moarte (Romani 4:25). Tot aşa, Isus a spus că Îşi dă propria viaţă şi că nimeni nu are puterea să i-o ia (Ioan 10:17,18). În acelaşi timp, oamenii au fost implicaţi în moartea lui Isus (Luca 18:32; Marcu 15:15).

2. Isus a suferit

Suferinţa a fost fizică, dar mai presus de toate a fost una spirituală: a simţit abandonul divin (Matei 27:46). El a purtat păcatele lumii. Cei răi îşi vor primi răsplata, conform faptelor lor (Apocalipsa 20:13). Aceasta nu este durerea indusă de ei înşişi sau durerea indusă de Satana. Dumnezeu personal le va da ceea ce au ales pentru destinaţia lor finală: moartea veşnică, cu tot ce
implică ea.

3. Isus Şi-a dat viaţa

A fost necesar ca Isus să moară, purtând păcatele noastre. Cei care au rămas cu păcatele asupra lor, care nu au cerut iertarea divină şi nu s-au convertit, vor suporta presiunea păcatului, adică pedeapsa nimicitoare a lui Dumnezeu.

4. Păcatul aduce moartea veşnică

Să însemne acest lucru că păcătoşii se vor autodistruge, fără implicarea directă şi personală a lui Hristos? Poate doar în sensul că, prin alegerile lor, au ajuns în acest punct al condamnării, la moarte veşnică. Păcătoşii, după ce-şi aud sentinţa, adunaţi „pentru război”, vor încercui cetatea sfântă. „Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit” (Apocalipsa 20:9). Nu vedem nici urmă de autodistrugere, ci aici este nimicirea veşnică, survenită ca pedeapsă a lui Dumnezeu. Poate că nu înţelegem toate detaliile acestei acţiuni stranii, dar Biblia aşa spune. Astfel, dreptatea lui Dumnezeu este împlinită şi conflictul dintre bine şi rău încetează.

În concluzie

Biblia ne arată foarte clar faptul că orice acţiune pe care Dumnezeu o face în dreptul omenirii sau al oamenilor ca indivizi se desfăşoară în cadrul planului mântuirii. Dumnezeu iubeşte lumea şi doreşte ca „toţi să vină la pocăinţă” (1 Petru 3:9); în acelaşi timp, în ciuda eforturilor divine, cei care nu cred în Isus îşi aleg astfel pieirea: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Aşa explică Biblia toate faptele divine, inclusiv pe cele în care Dumnezeu întrerupe viaţa oamenilor.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *