Redeșteptare, Unitate și Misiune

Înviorează-ne iarăși, și vom chema Numele Tău! Doamne, Dumnezeul oștirilor, ridică-ne iarăși!” Psalm 80,18.19

 Trăim într-o societate în care nota predominantă o constituie criza: criză la nivel individual și familial, criză morală și materială, criză economică și politică, într-un cuvânt, criză generală. Biserica, ca parte a societății, nu este scutită de crize. Intensificarea atacurilor celui rău asupra celor aleși ne-a umplut de multe ori sufletul de amărăciune și ne-a determinat să ne gândim cu seriozitate la nevoia unei relații personale autentice cu Mântuitorul Isus Hristos.

Deși evenimentele profetice ne arată clar că suntem la hotarele Canaanului, încă pendulăm între pocăință autentică și formalism, între misiune din dragoste și letargie laodiceeană, între redeșteptare adevărată și o formă de evlavie.

Ron Clouzet face o radiografie atât de realistă a Bisericii: “Preocuparea noastră cu lucrurile lumii și orbirea încăpățânată față de starea noastră adevărată au făcut din noi… un popor pricăjit din punct de vedere spiritual. Nevoia noastră disperată este a avea o măsură îndoită de ajutor spiritual, o descoperire a caracterului lui Hristos și un botez total cu Duhul Sfânt.” (Cea mai mare nevoie a adventismului, p. 224)

În raport cu scurgerea istoriei și cu apropiata revenire a Domnului Isus Hristos, fiecare dintre noi trebuie să ne cercetăm personal și să înțelegem unde ne aflăm. Chiar dacă Diavolul încearcă să ne deturneze viața spirituală și să ne prindă în mrejile comodității și ale unei religii de formă, Mântuitorul este gata să aprindă în inimile noastre focul Duhului  Sfânt  care va mistui orice urmă de păcat si ne va da biruința.

“Eforturile noastre ca biserică  sunt prea slabe pentru timpul plin de pericole în care trăim. Mândria și îngăduința de sine, lipsa de respect și nelegiuirea de care suntem înconjurați, tind să influențeze viața noastră.” (Ellen White, Marturii pentru Biserică, vol. V, p.232).

Într-un astfel de context, responsabilitatea fiecăruia dintre noi este imensă. Părinți și copii, membri și lideri spirituali, tineri și bătrâni, suntem chemați să reînnoim consacrarea noastră și umpluți cu putere divină să pregătim lumea pentru revenirea Mantuitorului.

  1. REDEȘTEPTARE

De ce avem nevoie de redeșteptare? Autorul Charles Finney, identifică cel puțin câteva motive: nu ne mai iubim unul pe altul, am început să ne simțim bine într-o “altă împărăție”, membrii noștri comit cu ușurință păcate grave, există disensiuni, bârfă și critici în biserici, am devenit insensibili și nepăsători față de cei pierduți. Leonard Ravenhill, trage un semnal de alarmă: “Lumea și-a pierdut capacitatea de a roși pentru viciile ei; biserica și-a pierdut capacitatea de a plânge pentru ele.” (Leonard Ravenhill, De ce întârzie trezirea?)

Adevărata redeșteptare – se vorbește mult despre ea, și totuși întârzie să apară. Ne dorim să vedem mai multă putere, mai multă acțiune, mai multe botezuri, mai multe biserici pline de viață, mai multă dragoste pentru cei pierduți… Nu numai noi dorim aceste lucruri, ci în primul rând Cel care așteaptă este Dumnezeu. Însă, această redeșteptare nu va veni asupra noastră ca Biserică, ca organizație, până nu o trăim la nivel individual.

Primul pas pentru redeșteptare, atât pentru membri cât și pentru pastori, este pocăința personală. Fără o analiză corectă și o evaluare a situației noastre, fără rugăciune și post, fără pocăință autentică și întoarcere la Dumnezeu, nu vom trăi experiența redeșteptării. Au existat treziri spirituale fără prea multă predicare, dar niciodată n-au existat treziri spirituale fără rugăciune. Dacă Diavolul ne poate înfrânge în problema rugăciunii zilnice, atunci ne poate birui în oricare altă problemă. Dacă noi îl vom birui acolo, și vom fi oameni  ai rugăciunii, vom fi biruitori în orice privință.

Nu există redeșteptare fără rugăciune și fără puterea Duhului Sfânt. “Puterea lui Dumnezeu așteaptă să fie cerută și primită. Această binecuvântare făgăduită, dacă este cerută cu credință, aduce cu sine toate celelalte binecuvântări.” (Ellen White, Hristos Lumina Lumii).

Indiferent de planurile pe care le facem, dincolo de eforturile noastre, de strategiile gândite pentru redeșteptare, ea nu va avea loc decât în viața acelora care se lasă călăuziți în totalitate de Duhul lui Dumnezeu.

  1. UNITATE

Unitatea este o condiție esențială a redeşteptării, dar conflictul, dezbinarea şi disensiunile creează o atmosferă neprielnică pentru redeşteptare. Noi suntem diferiţi unii de alţii şi avem opinii și concepții diferite în multe privințe, iar faptul acesta poate îngreuna realizarea unităţii. Adesea, apariţia tensiunilor şi a disensiunilor în sânul bisericii nu poate fi evitată, dar toţi trebuie să păstrăm o atitudine de umilinţă, de renunţare la sine şi să urmărim în primul rând binele bisericii.

Unde nu este unitate, nu poate exista redeşteptare. Duhul Sfânt nu poate lucra acolo unde domnesc gelozia, invidia, ambițiile personale, interese lumești și lupta pentru supremaţie. Aşadar, cât de important este să învăţăm cum să dăm la o parte barierele dintre noi în vederea realizării unităţii atât de dorite de Hristos pentru biserica Sa.

La Cincizecime, Duhul Sfânt a fost revărsat asupra unei biserici care era devotată trup şi suflet lucrării Domnului Hristos pentru această lume. Membrii ei au dat uitării micile diferenţe dintre ei şi şi-au concentrat atenţia asupra marii misiuni de a-L înălța pe Hristos înaintea oamenilor. Au renunțat la lupta pentru întâietate şi şi-au îndreptat toate eforturile spre îndeplinirea însărcinării primite din partea Mântuitorului.

Misiunea este un factor unificator. Ucenicii erau atât de absorbiţi de lucrarea vastă de răspândire a Evangheliei în toată lumea, încât au uitat de ei înşişi şi de ambiţiile lor personale. Tot la fel şi astăzi, biserica nu poate duce Evanghelia la oameni dacă nu e unită şi nu va fi niciodată unită atâta vreme cât nu este absorbită complet de lucrarea de predicare a Evangheliei.

Nu este suficient să ne dorim unitatea şi să sperăm că ea se va realiza. Membrii Bisericii Primare au făcut mai mult decât atât: ei s-au rugat împreună, au studiat Cuvântul lui Dumnezeu şi au dat mărturie despre credinţa lor. Rugăciunea, studiul Bibliei şi mărturia personală sunt factorii-cheie care generează, favorizează şi susţin unitatea bisericii. Când ne rugăm unii pentru alţii, relaţiile dintre noi sunt mai apropiate. Când participăm la lucrarea de evanghelizare ne simţim mai uniţi, mai strâns legaţi unii de alţii. Biserica vie, dinamică, unită şi revigorată este biserica ai cărei membri se roagă împreună, studiază Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrează împreună pentru salvarea celor din jur.

Într-o societate individualistă, într-o lume dezbinată de tot felul de idei și ambiții omenești, este nevoie de o Biserică unită pentru îndeplinirea unui țel comun. Mă rog ca toți să fie una… pentru ca lumea să creada că Tu M-ai trimis!” (Ioan 17,21)

  1. MISIUNE

Misiunea reprezintă adevăratul scop al existenței Bisericii. Fiecare membru, fiecare biserică locală are de ales între a răspândi Evanghelia sau a o înăbuși, a întinde o mână de ajutor celor pierduți sau a-i lăsa să piară.  Nu există cale de mijloc. Chemarea la misiune nu este opțională, ci este relațională. “Despărțiți de Mine nu puteți face nimic…”(Ioan 15:5) Prima și cea mai importantă lecție ce trebuie învățată de fiecare dintre noi, este lecția dependenței de Dumnezeu.

A fi ucenic al Domnului Hristos nu înseamnă doar a te ruga, a studia a cânta sau a merge la Biserică.  Mulți vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne…!” și totuși Mântuitorul le va spune: “Nu vă cunosc!” (Matei 7,21.23) A fi ucenic al Mântuitorului înseamnă de fapt a urma exemplul Maestrului: “… El mergea din loc în loc, și făcea bine la toți oamenii.” (Fapte 10,38)

“Singura metodă care va aduce succes este metoda Domnului Hristos. El se amesteca printre oameni ca Unul care le dorea binele, le împlinea nevoile, le câștiga încrederea și apoi le spunea: Urmați-Mă! (Ellen White, Divina Vindecare, p. 143)

Speranța la orizont, nu este doar titlul evanghelizării din luna decembrie, pentru care ne unim toate eforturile, ci este așteptarea fiecăruia dintre noi. Ne rugăm, credem și așteptăm cu toți împlinirea acestei speranțe, care a animat inimile înaintașilor noștri. Dar pentru ca această speranță să devină realitate, Dumnezeu ne oferă fiecăruia dintre noi privilegiul de a fi conlucrători cu El.

“Nici o biserică să nu creadă că este prea mică pentru a exercita o influență în societate și pentru a-și îndeplini partea în marea lucrare pentru acest timp. Nimeni să nu se scuze, văzând pe alții cu talente care ar putea fi investite în lucrare. Dumnezeu nu va accepta scuze din partea nimănui.” (Ellen White, RH).

Pentru a ne îndeplini misiunea avem nevoie de planuri făcute sub îndrumarea Cuvântului lui Dumnezeu  și aduse la îndeplinire prin puterea Duhului Sfânt. Deși astăzi Biserica este influențată tot mai mult de spiritul acestui veac și asemănarea cu lumea face ca glasul ei să se stingă în ceața secularismului, este responsabilitatea noastră să lucrăm cu credincioșie pentru ca mesajul Evangheliei să ajungă la inimile tuturor celor de lângă noi.

Trăim în pragul veșniciei. Zilele care stau în fața noastră sunt zile solemne. Anul 2014 este necunoscut pentru noi. Dumnezeu este Singurul care vede întotdeauna dincolo de curbele viitorului. Planuri, proiecte și strategii vor fi așezate în fața noastră.  Pășim înainte cu smerenie și cu un optimism bazat pe credință. Suntem convinși că Duhul Sfânt va aduce în viața noastră personală și a Bisericii redeșteptare, unitate și un suflu nou pentru misiune. E timpul ca Evanghelia veșnică să fie vestită locuitorilor pământului și oamenii să fie pregătiți pentru Revenirea Mântuitorului Isus Hristos.  “Înviorează-ne iarăși, și vom chema Numele Tău! Doamne, Dumnezeul oștirilor, ridică-ne iarăși! Fă să strălucească fața Ta și vom fi scăpați!”

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *