lupta-continua

Lupta continuă

Să înţelegem marea luptă!

Astăzi, mulţi oameni sunt de acord că lumea noastră este un câmp de luptă între puterile spirituale rele şi cele bune. Acţiunea lor este, de exemplu, evidentă în contrastul dramatic dintre fericirea vieţii şi durerea morţii, dintre frumuseţea iubirii şi cruzimea urii sau faptul că uneori oamenii buni sunt cei care suferă cel mai mult (cf. Psalm 73:2-17; Maleahi 3:13-18). În parabola neghinei, spusă de Isus (Matei 13:24-29), slujitorii au întrebat: „Stăpâne, oare n-ai semănat tu sămânţă bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?” Iar El le-a răspuns: „Un duşman a făcut lucrul acesta.”

Misterioasa coexistenţă a binelui şi a răului şi disputa dintre aceste două forţe ridică, într-adevăr, câteva întrebări cruciale: A avut un început această luptă şi se va sfârşit vreodată? Care este semnificaţia ei teologică fundamentală? Şi, mai mult, cât de răspândită este în lumea noastră de azi? Articolul de faţă caută câteva răspunsuri biblice la aceste trei întrebări de bază.

Cum a început totul

Marea luptă este un conflict cosmic în desfăşurare care a avut un început şi va avea un sfârşit. Începutul lui tainic în curţile din cer a fost văzut dinainte, dar nu hotărât de Dumnezeu, care a „luat măsurile necesare întâmpinării acestei teribile situaţii de urgenţă.” După ce şi-a pierdut recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi a devenit deosebit de invidios, (Isaia 14:12-14; Ezechiel 28:12-17), Lucifer a început să răspândească apostazie în curţile din cer. „Dumnezeu, în marea Sa bunătate, a avut multă îngăduinţă faţă de Lucifer” , dar s-a ajuns până acolo încât rebeliunea s-a generalizat, iar Lucifer (care a devenit Satana) şi îngerii lui au fost aruncaţi pe pământ (vezi Apocalipsa 12:7-9).

Prin căderea lui Adam şi a Evei (Geneza 3), pământul a devenit câmpul de luptă dintre bine şi rău. Istoria umană este mai mult decât scena acţiunilor omului. Este, de fapt, scena continuei lupte dintre strategiile înşelătoare ale lui Satana şi planul lui Dumnezeu de salvare. În ciuda faptului că Satana a avut succes prin înşelare vastei majorităţi a fiinţelor umane, Dumnezeu încă deţine controlul asupra întregii lupte şi permite să se desfăşoare doar în cadrul anumitor limite (cf. Daniel 4:32). Ori de câte ori aceste limite sunt forţate, Dumnezeu intervine prin judecata Sa, aşa cum s-a întâmplat în cazul distrugerii lumii antediluviene prin Potop (Gen. 6 şi 7) şi al Sodomei, Gomorei, Admei şi Ţeboimului, prin sulf aprins (Geneza 19:23-29; Deuteronom 29:23; Iuda 1:7).

Teoria păgână a nemuririi naturale a sufletului lasă să se înţeleagă că păcatul a avut un început, dar nu va avea niciodată un final. Prin contrast, Biblia învaţă că păcatul şi păcătoşii vor fi, în final, distruşi, iar universul va fi refăcut în armonia şi perfecţiunea lui originară. Prin eternul plan de mântuire întocmit de Dumnezeu (Geneza 3:15; Apocalipsa 13:8), triumful lui Hristos asupra lui Satana, asupra morţii şi a păcatului (Ioan 12:31; Ioan 14:30; Ioan 19:30; Apocalipsa 1:18) este un lucru cert. Această mare luptă se va încheia cu distrugerea finală a lui Satana, a îngerilor şi lui a tuturor celor răi (Maleahi 4:1; Iuda 1:5-7).

Ce înseamnă toate acestea?

Conflictul cosmic gravitează în totalitate în jurul caracterului lui Dumnezeu, aşa cum este exprimat în Legea Morală. De-a lungul istoriei, Satana a conceput diferite strategii în vederea alterării relaţiei dintre oameni şi Lege. În vremurile vechi-testamentare până la exilul babilonian, poporul lui Dumnezeu a fost tentat să calce Legea prin idolatrie. După exil, pendulul a mers spre extrema opusă, cea a legalismului, când Legea a fost considerată un scop în sine pentru mântuire. În era postapostolică, oamenii au început să considere că jertfa lui Hristos a abolit Legea, când, dimpotrivă, jertfa a confirmat Legea (Romani 3:31). În acelaşi timp, consecvenţa necondiţionată faţă de Legea lui Dumnezeu demonstrată de poporul rămăşiţei din vremea sfârşitului generează furia deosebită a lui Satana faţă de acest popor (Apocalipsa 12:17).

Unii consideră că marea luptă constituie centrul teologiei biblice. Dar nici această temă şi nici vreo alta nu-L poate înlocui pe Dumnezeu ca esenţă eternă a întregii doctrine adevărate. Controversa cosmică constituie cadrul teologic fundamental în care toate doctrinele biblice şi principiile de viaţă îşi capătă sensul şi sunt privite în perspectiva corectă. Mai mult chiar, această luptă ne oferă înţelegerea corectă asupra istoriei, ca o scenă uriaşă în care fiinţele umane îşi joacă rolul vieţii lor fie pentru Satana şi cauza lui pierdută, fie pentru Dumnezeu şi planul Lui de salvare.

Realitatea globală

Pe măsură ce marea luptă se îndreaptă spre final, răul, ispita şi păcatul au devenit tot mai agresive în natură şi răspândire. În Grădina Edenului, ispita era limitată geografic la pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:16-17). După căderea lui Adam şi a Evei, ispita a devenit o realitate globală cu expresii externe (mediul) şi expresii interne (natura umană) [biblegateway passage="Gen. 3,7-19" display="Geneza 3:7-19"]. În secolele trecute, casele copiilor lui Dumnezeu au fost adesea (dar nu întotdeauna) fortăreţe de valori spirituale şi morale (cf. Iosua 24:15; Iov 1:5). Dar, odată cu intrarea în viaţa noastră a mijloacelor de comunicare moderne, de pretutindeni au început să apară ispite pentru copiii lui Dumnezeu.

Crucială în cadrul marii lupte este disputa pentru mintea omului, adică pentru centrul care controlează comportamentul personal şi social. Hristos a explicat că „din inima omului, ies gândurile rele, curviile, furturile, crimele, adulterele, lăcomia, răutatea, înşelăciunea, depravarea, ochiul rău, blasfemia, mândria şi prostia!” (Marcu 7:21-22). Pavel exprimă şi el ce înseamnă forţa răului: „Căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu vreau să-l fac!” (Romani 7:19). Numai puterea supranaturală a harului salvator al lui Dumnezeu îi poate salva pe păcătoşi „de sub autoritatea întunericului” şi îi poate aduce „în Împărăţia Fiului Său iubit” (Coloseni 1:13-14; cf. Efeseni 2:1-10), refăcând în ei „gândul lui Hristos” (1 Corinteni 2:16) şi făcându-i „o nouă creaţie” (2 Corinteni 5:17).

Marea luptă cosmică a început în ceruri prin răzvrătirea lui Lucifer şi a îngerilor lui, a fost transferată în această lume, prin căderea lui Adam şi a Evei, şi va dura până la distrugerea finală a păcatului şi a tuturor păcătoşilor nepocăiţi (inclusiv a lui Satana şi a îngerilor lui), la sfârşitul celor 1.000 de ani despre care se vorbeşte în Apocalipsa 20. Din moment ce păcatul nu este veşnic şi nici păcătoşii, nemuritori, Dumnezeu îi poate distruge şi reface apoi Pământul acesta la starea lui de perfecţiune originară. Apoi, durerea morţii va fi înlocuită de fericirea vieţii; cruzimea urii va fi dominată de frumuseţea dragostei – şi, gata, oamenii buni nu vor mai suferi. În sfârşit, binele va triumfa asupra răului.

Alberto R. Timm este rectorul Seminarului Teologic Adventist Latino-american şi locuieşte în Brasilia, Brazilia. Este căsătorit cu Marly şi au trei copii: Suellen (22), William (16) şi Shelley (13).

Articol preluat de pe adventistworld.org

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *