În ritmul lui Dumnezeu

Parcă îi văd şi acum figura nedumerită. Mă aflam împreună cu un grup de la biserică în sudul Franţei, unde, pentru o săptămână, studiam istoria hughenoţilor, care au fost martirizaţi pentru credinţa lor protestantă. Ea ne era ghid, fiind foarte bine pusă la punct cu informaţii din domenii precum istoria, religia şi cultura. Cu toate că avusese contact cu multe tradiţii creştine prin intermediul muncii pe care o făcea, rămăsese atee. Am legat o prietenie frumoasă, iar în ultima zi a vrut să afle mai multe despre adventişti. Eram o piesă stranie, dar demnă de luat în seamă, în colecţia ei de confesiuni. Ce are atât de special acest Sabat?, a fost întrebarea ei. Şi de ce suntem atât de încăpăţânaţi şi persistenţi într-o chestiune atât de puţin importantă şi relevantă? Am încercat să-i explic de ce Sabatul este atât de important şi sfânt. N-am reuşit. Nu înţelegea de ce o anumită zi a săptămâni ar fi în vreun fel diferită de celelalte. Acesta era motivul nedumeririi de pe faţa ei, pe care mi-o reamintesc atât de bine.

Şi probabil că-mi aduc aminte de privirea ei tocmai pentru că m-a durut. A trebuit să mă întreb din nou: Nu cumva eşti nimic altceva decât un ciudat neştiutor în ale religiei? Nu era pentru prima oară când eram privit aşa, deoarece această expresie se poate întâlni des la oamenii seculari, trăind în lumea lor „relativă”. Dar am mai descoperit ceva: Îmi amintesc atât de bine figura ei pentru că o pot înţelege. Am crescut în această lume seculară; am urmat şcoala şi am fost modelat de ea. Iar în multe aspecte, trăiesc şi gândesc asemănător cu un om postmodern oarecare.

Tradiţie sau identitate?

Prin urmare, noi, adventiştii, ţinem Sabatul pur şi simplu pentru că a devenit o tradiţie? Să ne ferească Dumnezeu! Sau, poate, păzirea Sabatului a devenit o marcă a adventismului? Atunci care să fie relaţia dintre tradiţie şi identitate? Percepţia noastră cu privire la adevăr a rămas blocată undeva la nivelul anilor 1900? Din fericire, eu consider că, pentru majoritatea adventiştilor, Sabatul nu este o simplă tradiţie sau un semn de identitate.

În Matei 13:44, Isus relatează parabola comorii îngropate. Un agricultor harnic a găsit-o în timp ce-şi vedea de lucrul lui. A fost o descoperire întâmplătoare. A avut şansa de a găsi ceva valoros. Să ne aducem aminte cum au descoperit primii adventişti Sabatul. Cam în acelaşi fel ca fermierul din parabolă. A fost o descoperire valoroasă a unui adevăr care, de-a lungul secolelor, ajunsese să fie îngropat şi pierdut. Părinţii noştri spirituali „au cumpărat” această comoară. Mulţi dintre fraţii noştri au plătit şi continuă să plătească un preţ exorbitant de mare pentru comoara Sabatului.

Ritmul lui Dumnezeu

Muzica este o parte importantă a vieţii umane. Ritmul este unitatea de măsură a muzicii şi, într-un fel, Sabatul este ritmul timpului care guvernează şi pune în mişcare fiecare aspect al vieţii noastre. O orchestră sau o formaţie poate cânta o piesă rar sau repede. Poţi modifica tempoul, dar dacă vrei să cânţi sau să baţi din palme pe muzică, trebuie să respecţi ritmul. Totul ţine de sincronizare.

Isus foloseşte parabola comorii îngropate ca metaforă a Împărăţiei lui Dumnezeu sau a Evangheliei. Ar fi chiar atât de exagerat sau complet scos din context să comparăm Sabatul cu Împărăţia lui Dumnezeu? Sau, altfel spus: Nu am fost deseori acuzaţi că am făcut din teologia Sabatului o cerinţă obligatorie pentru mântuire? Să fie clar: Eu nu cred că trebuie să păzeşti Sabatul pentru a fi mântuit. Nu aceasta este teologia adventistă. Mântuirea este posibilă doar prin Isus Hristos.

Mântuirea şi Sabatul

Unii creştini cred că singurele lucruri importante sunt doar acelea „care privesc mântuirea”. Dar dacă ar fi să mergem pe această logică, atunci creşterea în Hristos, ucenicia, ar deveni ceva neimportant, ştiind că un ucenic este acea persoană care a fost deja mântuită şi care, datorită acestui lucru, începe să-şi facă ordine în viaţă în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Un ucenic, de asemenea, este cel care se roagă „facă-se voia Ta” (Matei 6:10) şi apoi, după rugăciune, este pregătit să pună în practică voia lui Dumnezeu. Astfel cercul se închide, ajungând din nou la mântuire. Privind la Scriptură, eu cred că voinţa lui Isus este cea cu care noi intrăm în acelaşi ritm. Este ritmul lui Dumnezeu, nu al meu. Nu eu sunt cel care decide, aşa cum ar putea crede majoritatea creştinilor, în care zi să mă închin (atâta vreme cât mă închin în una dintre cele şapte), ci Dumnezeu este Cel care decide. În termeni teologici, aceasta se cheamă „neprihănire prin credinţă”. Cu alte cuvinte: nu voia mea, ci voia Ta. Nu metoda mea, ci metoda lui Dumnezeu. Nu dreptatea, neprihănirea mea, ci dreptatea Ta, Isuse.

Două evenimente biblice ilustrează clar acest concept.

  1. În Geneza 2:2 se spune că Dumnezeu „S-a odihnit” (literal „a sabatuit”) şi a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea. Ce vârstă avea omenirea atunci? Nici măcar o zi, din moment ce oamenii au apărut pe scena vieţii în a şasea zi. Ziua a şaptea a fost prima zi întreagă trăită de omenire. Ce muncă de grădinărit, de denumire a animalelor sau de „înmulţire” puteau ei lăsa în urmă? Nu aveau din ce muncă să se oprească. În prima zi de Sabat, Adam şi Eva s-au bucurat de lucrările lui Dumnezeu, nu de lucrarea lor. De aceea, încă de la început, Sabatul este un simbol al salvării, al neprihănirii prin credinţă.
  2. Apoi vine darea Legii. Moise urcă pe coastele Muntelui Sinai şi primele cele Zece Porunci din mâna lui Dumnezeu. Iar Sabatul e acolo, în mijlocul Legii. Dar nu-i aşa că, mai întâi, Dumnezeu Şi-a eliberat poporul şi numai după aceea s-a ajuns la Legea legământului? Prima dată a fost exodul şi apoi legile privitoare la legământ. Din nou, neprihănirea prin credinţă.

Dar să ne întoarcem la comoara îngropată în pământ. Isus spune că această comoară este un simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu. Eu cred că şi Sabatul este un simbol care, în sine, nu salvează pe nimeni, ci reprezintă doar o demonstraţie sugestivă, drept pentru care Sabatul este un semn al salvării, al mântuirii, pentru zilele noastre. Şi ce este cu adevărat remarcabil este faptul că, indiferent de cultură, limbă, statut social sau perioadă istorică, acesta este un lucru împărţit egal tuturor: 24 de ore, 7 zile.

Ce ar fi spus ghida mea la toate acestea? Ar fi descris cu multă pricepere credinţa hughenoţilor în acele locuri istorice, subliniind că le putem mulţumi acestor martiri pentru libertatea noastră religioasă şi de conştiinţă. Cu toate acestea, ar fi continuat să privească păzirea Sabatului ca pe un pas înapoi, în Evul Mediu. De la ea am învăţat că Isus trebuie să fie elementul principal în teologia noastră cu privire la Sabat, deoarece oamenii nu pot înţelege ce este important pentru un ucenic atunci când nu-L cunosc pe Domnul respectivului ucenic. Sabatul nu reprezintă nimic fără Domnul Sabatului. În loc să le spunem oamenilor doar să păzească Sabatul, haideţi să facem în aşa fel încât păzirea Sabatului să devină ca o reclamă puternică pentru mântuirea noastră – şi da, să simţim ritmul lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Dennis Meier este pastor în biserica Grindelberg, din Hamburg, Germania. Îi place să compună muzică şi să petreacă timp cu soţia lui, Gunda, cu fiica lor, Thandi (9 ani) şi cu fiul lor, Levi (6 ani).

Articol publicat pe adventistworld.org

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *